Holismul și noua paradigmă

Politica orhideelor și a trandafirilor pentru o justiție a vieții

Written by Petrea Ciortan

În evoluția lor oamenii au ridicat cetăți, trasând o tușă mai groasă separării față de natură, chiar dacă în acele vremuri ruptura nu a fost gravă. Ea avea să capete note dramatice în zilele moderne odată cu începutul revoluției industriale.

Cu “agora” în mijloc cetatea antică grecească a reprezentat o formă evoluată de organizare socială, dar  eminamente centrată pe oameni. Însăși Aristotel trasa granița dintre oameni și animele afirmând că oamenii pot transmite informații prin viu grai, spre diferență de albine sau alte animale și că omul se deosebește de celelalte regnuri prin capacitatea de a distinge între bine și rău și de a transmite mesaje semenilor săi prin distincțiile sale.

Se înșela Aristotel sau ceea ce spunea atunci era valabil pentru epoca sa și deopotrivă valabil la nivel planetar pentru a dinamiza un proces evolutiv prin care omenirea a trecut în ultimile 2 milenii? Cert este că optica grecească a influențat dramatic cultura europeană, mai ales în avântul ei de a dezvolta actuala civilizație, de a ajunge la tehnologia actuală, dar și de a cotropi, forța și stăpâni natura.

Azi știm prin știință că plantele comunică inteligent, la fel și animalele, că apa are memorie și răspunde la stimuli informaționali. Știm că există inteligență peste tot și că tocmai limbajul adoptat de oameni a devenit o piedică în a vedea natura așa cum este ea și un blocaj în fața înțelegerii și exprimării limbajului natural al vieții din care omul face parte.

Se poate observa că implicit puterea omului de a distinge dintre bine și rău este extrem de relativă, mai ales așa cum o arată azi să zicem…. poluarea oceanelor.

Polis-ul grecesc a născut politica, ce la Platon era o artă de a armoniza guvernanții și de a unifica puncte de vedere diferite pentru bunăstarea tuturor: o țesătură frumos articulată servește ideal tuturor. În acest sens omul politic avea această misie de a țese (vezi simbolistia păianjenului) puncte de vedere diferite sau contrarii pentru bunul mers al cetății.

Grecia antică s-a prăbușit, cărțile au fost rătăcite și prin arabi Europa a redescoperit o parte din ceea ce înțelepții greci credeau despre viață. Dar oare au reușit europenii să înțeleagă cu adevărat ce gândeau marii filozofi ai antichității? Sau au adaptat tot la stilul lor de a fi, exact cum au făcut și cu creștinismul și au considerat că e mai mult decât firesc să pornească cruciade și alte masacre în numele profetului mântuirii prin iubire? E aproape imposibil să îți oferi un răspuns echilibrat și pertinent fără să implici logica vieții și înțelegerea că ea operează prin oameni și că orice proces oricât de distructiv sau haotic ar fi își are sensul raportat la evoluția întregului pe o scară temporală foarte amplă. Ceea ce a fost să fie a fost pentru un motiv, ceea ce întărește atât de nobilul paradox: Totul e perfect așa cum este și totul se perfecționează clipă de clipă.

Cetăți au înălțat și grecii și romanii și indienii și perșii și mesopotamienii și dacii, iar povestea înstrăinării de natură este veche, în zilele noastre ea acutizându-se. Din fericire devenim din ce în ce mai conștienți de drama separării față de natură și de abuzurile față de ea, semnale firești și incipiente ale unei mutații ontologice ce presupune nașterea unei conștiințe planetare.

Cert este că ideea de politică moștenită din Grecia antică s-a tot transformat și a devenit poate cel mai perimat cuvânt ce însoțește orice idee de stat, guvern, organizare socială modernă. Zoon polikon a ajuns să sune a blestem. Putem oare salva de la moarte acest termen? Mai poate reprezenta ceva ideea de politică pentru noi?

Poate omul modern cu rădăcini puternice înfipte în polisul grecesc să înțeleagă că începutul zidirii cetății a însemnat momentul în care el a ales să se departeze de natură? Poate el ajuns să vadă planeta sfârtecată de “politica” ultimilor mii de ani, să facă un salt imens în conștiință, să-i șoptească lui Aristotel la urechea metafizică “Omul nu e foarte diferit de albine și alte animale, ci doar se exprimă diferit. La fel ca și ele, omul are aceeași casă numită Pământ și la fel ca și ele omul este un fascicol, un nod din țesătura vieții”. Există riscul ca albinele să dispară și odată cu ele să dispară și graiul omului prin înfometare sau prin decizia ontologică a acestuia să se hrănească cu Soare, să se transforme în lumină și să devină tăcere.

Plecat din Agora antică și ajuns în fața unui dezastru ecologic planetar, poate omul să devină conștient că politica nu îl privește doar pe el? Că e nevoie de o “politică” a vieții? De o educație ce ne pune în serviciul regnurilor ce sunt extrem de înrudite cu genetica și condiția umană?

Se poate omul înnobila prin a dezvolta o politică a iubirii de viață, viu, natură? Poate el țese o nouă politică pentru a-și regăsi locul armonios în țesătura vieții?

Alături de alții cred cu tărie că da, că am făcut mari pași în această direcție și mutație evolutivă și că toată această experiență ce se întinde pe mii și mii de ani a avut și menirea de a ne cunoaște în profunzime, de vedea care sunt implicațiile depline ale modului în care interacționăm cu natura pentru a ne obține resursele și a ne întreba orbecăind care este sensul vieții, asta dacă mai avem timp de întrebări în tot acest tumult civilizațional.

Acum câteva mii de ani și nici cu 50 de ani în urmă nu aveam o imagine clară asupra Pământului și nici o conștiința a respectului față de viață. În zilele noasre datorită tehnologiei și sistemelor de comunicare ultrarapide putem să vedem în termeni reali și la nivel planetar dinamica relației dintre noi și natura planetei, care sunt efectele stilului nostru de viață. În sfârșit avem marea șansă de a deveni conștienți de impactul civilizației asupra întregului sistem de viață și prin luciditate și compasiune, dar și printr-un instinct elevat al autosupraviețuirii să îmbrățișăm o atitudine demnă de ființe umane evoluate.

Oamenii nu sunt o specie sinucigașă. Mai degrabă naivă și ignorantă uneori și dispusă să învețe prin greșeală și prin a distruge, precum copiii cei neastâmpărați.

Binecuvântarea orhideelor

Cândva prin anul 2009 o informație mi-a fulgerat sistemul de valori cu firești lărgiri de orizonturi, lăsându-mi și acel gust dulce amar că nu știu mai nimic despre viață. Am aflat că un fotograf a pozat mai mult de 100 de specii de orhidee sălbatice în Dobrogea și tot mai mult de o sută în Munții Buzăului.

Vestea m-a scurtcircuitat. Întâlnisem în drumurile mele balaurul dobrogean, văzusem păduri de tei prin Munții Măcinului, climă mediraniană pe malul Cernei, aflasem de zăgan, de forme de viață bazate pe azot tot în Dobrogea. Știam că anual sunt „găsite” în țară insecte neclasificate pe seama cărora se fac tot felul de congrese internaționale. Aflasem despre a treia specie de vipere ce încă pentru a fi protejată nu e deloc promovată, dar despre existența orhideelor sălbatice în România nu știam.

Pentru mine orhideea reprezenta ceva distant, exotic și misterios precum Pasărea Phonix. Iar să aflu că ea crește nestingherită în zonele virgine ale țării  a fost o profundă revoluție și lecție de re-educare. Neuronii s-au spiralat într-o nouă ecuație evolutivă și atunci imaginea mea despre viață a fost pentru prima dată fulgerată de sintagma cu profund iz justițiar “politica orhideelor” cu precizarea că este singura politică demnă de a fi vreodată susținută. Dintr-o dată  Planeta Pământ a luat imaginea unei orhidee sălbatice. Frumoasă foc și fragilă. Cerând admirație și protecție.

Și uite-așa aparent o banală informație a fost picătura de apă vie ce m-a re-născut într-o nouă conștiență. O imagine era definitivată sau abia conturată.

Leagănul vieții începea să mă strige sau eu să-i aud fără ezitare chemarea ce cred că o lansează către toți oamenii, dar foarte puțini o aud. Semne de întrebare care mai de care mai arzătoare au început să mă asalteze. Din subconțtientul cultural al țării “râul, ramul” eminescian răbufneau prin mine cutremurându-mă și țipând uneori la nebunia ce o vedeam în jur.

Cu câțiva ani înainte mă oprisem din a mă întrista când vedeam sau auzeam despre  “căderea” pădurilor, vânătoarea plină de lăcomie, otrăvirea apelor, poluarea excesivă. Suferința era prea mare și simțeam că fac implozie. Durerea planetei am continuat să o simt, dar am realizat că dacă las suferința să mă copleșească voi deveni un invalid pe post de traumă, un rebut al abuzurilor altora.

Am înțeles că doar centrat pe creativitate și pe acțiune din entuziasm și bucurie pot să particip coerent la mersul lumii , pot să înțeleg încotro, ce și cum față de râul, ramul existenței noastre.

Orhideea a venit exact în momentul potrivit când sufletul meu zâmbea, când rațiunea era pregătită să primească o ghidare senină și pe termen lung.

După avalanșa de întrebări, îndelungi meditații și ceva scenarită am înțeles că singura ființă care are nevoie de sprijin sunt eu. Că am multe drumuri de făcut, multe de înțeles pentru a putea întâlni orhideea în sălbăticie și a ști să o protejez. Că pentru a mă exprima în numele vieții neapărat am de îmbrățișat destinul de a deveni (parte din)VIAȚA  planetei. Că pot să protejez râul și ramul vibrând alături de ele, că pot proteja pădurea doar fiind al pădurii.

Au urmat multe prefaceri, inițieri, revelații și o continuă adâncire în a deveni al vieții ce mi-a conturat o viziune din ce în ce mai clară a promovării practice a unei educații bazate pe armonia relației dintre om și celelalte regnuri. În țesătura vieții relațiile  sunt capitale și dacă observăm cu atenție și detașați curgerea vieții observăm că (exceptând intervenția omului) regnurile relaționează în așa fel pentru a genera mereu armonie. Am devenit conștient de falimentul antropocentrismului, oricât de elevat sau spiritual ar fi el, de obsesia omului față de el însuși și implicit de rădăcinile profunde ale educației în cetatea antică ce deja se separase de natură.

Viziunea unui stil de viață definit de armonie s-a conturat după ce în ceaunul alchimic au fost “vărsate” viziuni peste viziuni, perioade haotice, experiențe și învățăminte practice, biblioteci întregi, studii științifice, lacrimi și suspine și mult, mult timp petrecut în natură.

Viziunea se tot clarifică de la zi la zi iar în conturarea ei cele mai provocatoare și importante momente au fost

* desprinderea de universul citadin și îmbrățișarea căii muntelui

*renunțarea la lumea conceptuală și acceptarea într-un anumit moment că nu știu mai nimic despre viață și natură

*purificarea emoțională și dinamizarea treptată a creierului inimii

*revenirea în universul citadin.

Cei patru pași au fost pietre de hotar, fără de care nu aș fi putut să scriu aceste rânduri și să împărtășesc din experiența adunată.

Din această poziție pe care o consider un umil început, consider că în momentul prezent cea mai nobilă acțiune o reprezintă cea de a deveni ambasador al respectului față de natură și viață și vă invit nu doar să țesem împreună politica orhideelor și a tot ce e viu, ci să aducem Justiția pe Pământ. Justiția Vietii.

Noi ce iubim râurile, pădurile, florile, animalele, păsările și liniștea dimineților. Noi cei ce prețuim viața, noi cei ce vrem să vedem cum copii noștri înfloresc pe această planetă, noi cei ce vrem să ne dăruim darurile și iubirea pentru ca întregul să prospere avem datoria de a deveni contemporani cu viața și de a ieși din sclavia conceptelor și hipnoza ideologiilor, avem marea misiune de a hotărî să ne respectăm planeta mamă și regnurile surori și pe acest drum să aflăm cu adevărat cine suntem.

E vremea noastră a blânzilor să facem un pas în față pentru a instaura treptat era armoniei pe Pământ sau a o păstra intactă acolo unde ea încă există. E vremea să integrăm tehnologia și instinctele civilizaționale în fluența și curgerea organică și inefabilă a vieții.

E vremea să facem un salt ontologic către natura proprie, să învățăm să ne devirusăm de toate crezurile și informațiile limitatitive, să ne dinamizăm creierul emoțional și creierul inimii pentru a ne echilibra, armoniza și întregi în relație cu creierul cranian pe care multă vreme l-am considerat singura sursă de inteligență a corpului.

Și prin entuziasm, conştientizare şi implicare activă avem nobila datorie existențială și misiune vitală de a  contura o nouă fază evolutivă prin a genera un modus vivendi și implicit o civilizație în armonie cu natura, al cărei principal vector social îl reprezintă stabilirea de relații armonioase, prospere, creative între oameni.

Munții sunt munți și apele ape.

Când avem în jur de 18 ani mi-a atras atenția o zguduitoare pildă zen:

“Înainte, când nu înţelegeam, vedeam munţii ca munţi şi apele ca ape, după ce am aprofundat, nu mai vedeam munţii ca munţi şi apele ca ape, după ce în sfârşit am înţeles, iar am început să văd munţii ca munţi şi apele ca ape.”

De ceva vreme îmi revine în atenție ca și cum o voce mi-ar spune. “Ai ajuns acasă, ai început să vezi.” Da, munții redevin munți și apele ape. Și ele își cheamă copiii cu inima deschisă să le vadă.

Înclinat în fața vieții și din ce în ce mai devirusat de planul conceptual, nu pot să văd că Adam și Eva ar fi păcătuit în vreun fel, ci pot să văd Viața, adică Eva cum cere omului să învețe să gândească pentru a o proteja în caz de cataclisme. Din cele cinci exctincții în masă unele s-au datorat ciocnirii Pământului cu meteoriți în fața cărora oamenii lipsiți de tehnologie nu au știut să se protejeze.

În refuzul darurilor lui Cain de către divinitate, pot să văd faptul că “divinității” nu i-a plăcut că acesta începuse să siluiască Pământul fiindcă era agricultor (lucrător de pământ). Începutul agriculturii este sinonim cu începutul agresiunii față de Pământ. Manipularea hranei a reprezentat materia primă din care s-a născut posesia, dominarea și apoi tendințele de a supune semenii. Imperiile sunt prefigurate în tendința de a controla resursele de hrană și un teritoriu vast ce urmează a fi exploatat.

Din culegători în grădina Raiului, oamenii au ajuns în procesul de a-și cunoaște latura rațională (pentru a-și clădi tehnologie) să sape Pământul, să scormonească în interiorul lui și să se autoexileze din Paradis. Mențiunile despre Era de Aur când oamenii erau cel mult culegători există în multe culturi, așa că nu e greu să ne imaginăm că ieșirea din Paradis este sinonimă cu strivirea corolei de minuni a lumii. Alterând armonia naturii înconjurătoare, omul se îndepărtează de armonia cu el însuși.

La întrebarea Cine suntem noi? se poat oferi un singur răspuns: (în afară de faptul că nu prea e relevant) aflăm pas cu pas în relație cu viața; prin a trăi și simți; orice imagine predefinită este falsă sau valabilă într-un context îngust.

Vrem să știm cu adevărat cine suntem? Să ne întoarcem cu respect către natură din perspectiva de ființe tehnologice și vom afla pas cu pas. Iar cea mai mare surpriză va fi că într-o zi vom realiza că suntem parte din planeta pământ și din a lui grădină paradisiacă.  Eden renăscut.

Iar dacă o orhidee poate ajuta la a face un salt în conștiință, ce poate face strigătul întregii structuri de viață și al inimilor ce o iubesc? Căci pe lângă orhidee, strigă și bradul și ursul și linxul și albinele și cânepa, tot râul ramul strigă și ne strigă pe noi toți.

Ne putem destupa urechile de zgomotul cultural antropic? Putem auzi chemarea vieții? Sigur că  daaaaaaaaaaaa.

Justiția vieții

Complexitatea transformării planetare cere ca mulți oameni creativi și inventivi să locuiască în mijlocul tumultului citadin  pentru a amplifica transformarea planetară și a sprijini dinamica procesului, pentru a participa la rapida evoluție tehnologică necesară înțelegerii complexității umane, studierii cosmosului și redefinirii civilizației în relație cu mediul înconjurător.

În același timp foarte mulți oameni sunt chemați să se întoarcă în cadre naturale, să îi învețe tainele, ritmul, curgerea pentru a fi pionerii armonizării umanității cu planeta Pământ din toate punctele de vedere.

Această migrație către natură va crea o revoluție planetară fiindcă noile date ale armonizării oamenilor cu natura vor crea un nou stil de viață. Energia armoniei se va amplifica și ea va fi transmisă la nivel cuantic către întreaga umanitate ce va fi astfel sprijinită să evolueze către o nouă atitudine într-un ritm rapid. Știința va contura și ea noi moduri de armonizare între om și natură, de reducere a surselor de poluare, de protecție a arealelor virgine și de refacere a celor afectate de cultura antropică. Tot tehnologia și perspectiva științifică ne va ajuta să creăm așezări: sate și orașe oraganice deplin integrate mediului înconjurător.

Mergând pe drumul respectului față de natură, oamenii vor afla date necunoscute despre natura lor proprie. Urcând pe scara armonizării cu planeta mamă ei vor redescoperi armonia interioară. Un principiu universal conținut în realitatea afirmației “Ce iubești te iubește” va începe să se aplice pe scară largă. În fața iubirii oamenilor, viața Pământului va răspunde pe măsură.

Mituri culturale și spirituale vor fi spulberate și oamenii îți vor regăsi locul ideal și fericit în curgerea vieții. Un salt ontologic va fi astfel realizat și o nouă eră din evoluția omenirii va începe.

Zorii ei se văd. Pași au fost făcuți, oaze de armonie au început să răsară. E timpul unui exod al celor care vor să se întoarcă acasă în grația Pământului și Esența noastră şi să migreze dinspre o cultură antropică către o cultură a vieții.

Politica orhideelor este singura politică ce merită actualmente îmbrățișată și poate astfel însuflețiți de această floare simbol o să alegem să ne exprimăm social și instituțional într-un nou mod pentru a genera la nivel planetar Justiția Vieții întru deplina onorare a ei prin tot ceea ce suntem și facem, două realități inseparabile.

Orhideele m-au învățat atât de multe și trandafirii m-au însoțit toată viața în călătoriile și meditațiile mele, de aceea, în cadrul arhitecturii iubirii și armoniei ce se conturează în acest început de ciclu saturnian, atitudinea de respect față de natură și invitația de a onora viața minunatei planete Pământ o s-o intitulez metaforic “Politica orhideelor și a trandafirilor pentru o justiție a vieții”.

Mult timp am crezut că centrul redefinirii actualei civilizații îl reprezintă copiii. De ceva vreme realizez că viața are prioritate și implicit relațiile dintre toți actanții ei. Copiii sunt un element cheie în toată evoluția planetară, însă centrală în redefinirea, regăsirea și întregirea noastră este armonia dintre specii și ulterior, desigur, educarea copiilor în acest sens ce o să ne re-educe și re-formuleze pe noi adulții din toate punctele de vedere.

About the author

Petrea Ciortan

Leave a Comment