Educație holistică

Hai neiubire devin-o însorire – Programe abisale aflate în proces de alchimizare

Written by Petrea Ciortan

Există o perioadă în viață când a afirma valorile pare a fi singura cale și cea mai luminoasă. Atunci declarăm universului, semenilor și nouă înșine că suntem toate acele atribute pe care defapt vrem să le însușim: suntem iubirea, suntem adevărul, suntem lumina lumii, suntem înțelepciunea, suntem claritatea.
Aripile ne cresc pentru o vreme, entuziasmul ne cucerește fiindcă credem că am ajuns în posesia unei baghete magice. Însă mai devreme sau mai târziu puterea imprimată afirmațiilor față de viață se șterge. Cădem și o luăm iar de la capăt. Și iar cădem și iar o luăm de la capăt până când viața ne obosește deplin și în plus ne oferă și o criză psihică de mari dimensiuni menită să ne redefinească din toate punctele de vedere și să ne îndrepte pe un alt drum.

Ce afli mai târziu în viață este că cele mai multe cărți în care sunt emise mai toate filosofiile lumii sunt în mare parte niște afirmații față de existență și invocări ale grației ce deseori ni se par mostre de înțelepciune, integritate și desăvârșire. Nici nu bănuim că autorii tind către acea lume, că o afirmă pentru a fi integrată și urmând deseori calea expusă din start plecăm pe un drum alunecos. În primul și în primul rând calea nu ne aparține și e foarte dificil să ajungi acolo unde nici autorul nu a ajuns deplin. Însă așa evoluăm noi din anumite puncte de vedere. Deseori formele creează fondul și aspirația ne ghidează către orizonturi noi, chiar cu riscul colapsului pentru a găsi o cale autentică și a înțelege ce se opune puterii afirmării valorilor pe care vrem să ni le însușim.

Întotdeauna crizele sunt binevenite, iar în acest caz, dacă suntem suficienți de maturi putem să înțelegem că dincolo de instrumentele pe care le folosim în mod conștient pentru a manipula/canaliza energia și implicit a ne modela viețile există niște forțe nevăzute care care definesc și strucurează la nivel macro realitatea în care trăim și implicit existențele noastre. Ele tronează și ne controlează subtil din plan subconștient, un termen destul de ambiguu și subiectiv, însă personal înțeleg prin subconștient suma gândurilor și emoțiilor experimentate de toate formele de viață de pe Pământ până în momentul prezent și prin supraconștient informațiile ce vin din planuri vibraționale mai înalte.

În ultimii ani am avut marea bucurie să fac dese scufundări în abisurile subconștientului, prin natura predispozițiilor astro-genetice, iar în ultimile 5 săptămâni scufundările au fost mai intense tocmai pentru a înțelege anumite programe ce rulează acolo și ne condiționează fără ca noi să realizăm.
În rândurile de mai jos o să mă refer la unul din programele energetice cele mai apăsătoare și împovărătoare ce rulează la nivel subconștient și ne cocoșează existențele pe care îl numesc neiubirea.

Ca să înțelegem mai clar cum e cu aceste programe vă invit să vă amintiți o scenă din Stăpânul Inelelor când în minele din Moria Gandalf se confruntă cu un Balrog, un fel de bestie, rămășiță a lumii vechi ce mișuna prin abisurile Moriei. Ei, aceste programe info-emoționale pot fi asemănate cu astfel de ființe. Dacă orcii ar reprezenta să zicem emoțiile negative familiare, aceste bestii ar sugera o minimă imagine despre aceste programe ce rulează la nivel de subconștient.

Ce a generat acest program este greu de precizat, iar speculațiile nu ne ajută. Desigur, toate rănile majore se nasc din separare, însă această afirmație este atât de nepalpabilă și nu ne ajută deloc să știm ceva la nivel teoretic fără să avem minima idee despre cum putem aborda această separare.
Cert este că neiubirea s-a manifestat în viețile noastre cel mai evident prin faptul că nu am fost iubiți de părinți, mai exact, nu am fost crescuți în iubire, iar acest lucru a hrănit acest program și l-a făcut să fie foarte puternic.

E un adevăr dur, dar revelator. Ne-am născut într-o lume lipsită de iubire, iar părinții noștri au fost iubiți mai puțin decât am fost noi iubiți.
Iubirea a fost și este o himeră pentru cei mai mulți oameni și implicit și pentru părinți a fost o himeră. Ei ne-au îngrijit, ne-au dădăcit, ne-au oferit acea educație în funcție de posibilitățile lor, dar nu ne-au crescut în iubire fiindcă nu avea cum să ne ofere ceea ce ei nu cunoșteau.

Neiubirea ne-a intrat în ființă încă din momentul concepției. Perioada intrauterină a întărit-o, iar primii șapte ani de viață au permanentizat-o.
Neiubirea ne-a invadat prin toți porii și ne-a cucerit celulele. Ne-a setat biologia și chimia organismului, ne-a impregnat destinele și a structurat civilizațiile ce s-au înălțat și căzut.
Neiubirea ne-a amputat și ne-a izgonit din lume înainte să intrăm în ea. Suntem într-un fel cu toții orfani, abandonați într-o lume unde iubirea a fost un eveniment izolat, nefiresc și înspăimântător atunci când s-a manifestat pe plan social. Cei care au reușit să anihileze neiubirea și să creeze spații de iubire în jurul lor au fost marginalizați, alungați din lume, uciși sau mesajul lor a fost mutilat, misticizat într-un fel ce a transformat moștenirea lor în ceva monstruos și opresiv.

Invadați la un nivel pe care nu îl sesizăm de neiubire, întâlnirea cu bruma de înțelepciune a lumii ne dă aripi, dar ele nu ne duc prea departe fiindcă aripile nu sunt ale noastre și nu am ajuns să ne confruntăm cu neiubirea topită în noi.
Neiubirea conține în sine suprimarea forței vitale, frica de a trăi, supunerea, suprimarea bucuriei de a te juca și foarte multă mânie sau apatie. La un nivel foarte subtil suntem supărați pe părinți, în special pe mame că nu ne-au iubit. Suntem supărați pe viață și această supărare răzbate deseori când ne e lumea mai dragă. De ce? Fiindcă neiubirea este acolo și ne dictează existențele ca o regină crudă și imparțială.

Neiubirea ne împinge în viață să ne lecuim de boala grea moștenită. Firește că vrem să ne lecuim în primul rând prin parteneri. Ne îndrăgostim, intrăm în tot felul de parteneriate și în scurt timp neiubirea își arată colții și ne doare rău când vedem că partenerul nu poate să ne lecuiască. Și atunci ne abandonăm apatic într-o relație fără nici un orizont sau căutăm furios iubirea în altcineva până când ne epuizăm și clacăm sau până când viața ne oferă acea criză menită să ne întoarcă definitiv ochii și atenția către neiubirea conținută în noi.

În același timp neiubirea are și o forță de propulsare la mulți oameni fiindcă ea oferă un anumit neastâmpăr ce ne determină să ne găsim tot felul de ocupații care să aducă o anumită doză de bucurie în viețile noastre palide. Oricât ar fi dracul de negru, el are înțelepciunea lui practică. Setea de iubire și de a ne umple golul existent ne pune în mișcare și dintr-un anumit punct de vedere această foame de iubire este cea care a creat lumea în care trăim acum.
Pe cei mai fericiți dintre noi neiubirea ne trimite către lumea artei și a creativității și sunt convins că acești norocoși au în venele lor o cantitate mai mică de neiubire sau o structură emoțională extrem de versatilă și de puternică.

Neiubirea ne împinge către religie și spiritualitate crezând că acolo vom găsi izbăvirea. Începem să ne închinăm la tot felul de idoli și concepte până ne plictisim și ne acrim, asta dacă avem curajul să fim sinceri cu noi înșine. Desigur, e un pas mare, dar doar un umil pas și doar îndrăzneala de a ne asuma propria existență ne scoate din limitările urmării unor căi stabilite de alții, a unor drumuri bătute și a unor trasee psihice inventate pentru a ne imagina un univers al iubirii sau dimensiuni nepalpabile și inexitente.

Neiubirea e perfidă fiindcă e greu de sesizat fiindcă noi ca omenire nu am avut încă puterea și dispoziția de a ne cunoaște adevărata natură, ci mai degrabă am răsfoit prin explicațiile oferite de cărțile de filosofie și prin diferite doctrine și sisteme metafizice extrem de seducătoare. Dimensiunile emoționale și abisurile sale sunt o enigmă și doar câțiva curajoși le-au sondat senin în folosul nostru al tuturor.
Pentru cei mai slabi de înger și pentru oamenii naivi aceste afirmații pot părea cinice sau născute din nemulțumire. Însă pentru spiritele temerare rândurile de mai sus se arată a fi răsărite din profunzime și deplina bucurie de a înțelege complexitatea ființei umane.
Cei ageri și temerari ce nu pot fi păcăliți de textele lumii sunt dispuși mereu să vadă dincolo de aparențe și să simtă ce este adevărat.

Neiubirea e sursa suferinței omenirii ce nu poate fi dizolvată prin logica afirmațiilor, ci printr-o deplină acceptare și confruntare prietenoasă cu ea. Forța subconștientului e teribilă și ea nu poate fi diminuată de crezurile unui muritor ce habar nu are de imensitatea și vastitatea existenței lui. Însă, și aici e o mare, mare, mare, mare taină: când începe să fie sesizată și mai ales acceptată existența lui, programele subconștientului încep să ruleze diferit și să-și diminueze presiunea. În fond subconștientul e născut din neiubire și din reprimarea vieții și a ei suferință, iar când începi să îi accepți existența, începi să te familiarizezi și să te împrietenești cu această forță sălbatică ce la modul nedeclarat vrea să fie sesizată și îmbrățișată.

În mod paradoxal, zorii iubirii încep să ni se arate în momentul în care reușim să acceptăm că am fost hrăniți și crescuți la sânul neiubirii și când recunoaștem cu seninătate că ea se află în celulele, sângele, dorințele și aspirațiile noastre. Da. E nevoie de mult curaj și un munte de sinceritate și asumare ca să ne putem permite să simțim neiubirea în ființa și carnea noastră. Însă acest curaj este tămăduitor, fiindcă din acest moment, neiubirea începe a se transforma într-o forță ascensivă.
În primul rând începem să nu mai căutăm leac în afara noastră și începem să ne sondăm ființa și să ne adâncim în energia conținută în corpul nostru. Pe acest fond începem să vedem cum valuri de suferință încep să iasă din celulele noastre. Această banală observație ne oferă o mai mare forță de acceptare și scufundare în neiubire ce se transformă în combustibilul propriei evoluții.

O anumită presiune începe să se elibereze din noi și începem să respirăm din ce în ce mai relaxat. Înțelegem că însăși neiubirea caută iubirea, dar ea nu o poate găsi decât prin noi și prin puterea noastră de a-i oferi atenție.
Ca o ironie a sorții, ceea ce înainte ne sabota acum devine cel mai mare aliat al nostru. Înțelegem că nu ne mai putem ascunde de neiubirea din noi și alegem senin să o sondăm cât mai în profunzime.

Ritmic existența începe să capete alte conotații. Creativitatea, vitalitatea și pofta de viață cresc. Dorința de a alerga ca nebunii prin lume după împlinire și afirmare scade teribil de mult. În acest moment devenim cu adevărat prieteni cu noi și niște fericiți neofiți ce vor să guste din tainele iubirii.
În acest moment înțelegem că dimensiunile iubirii sunt reale și că iubirea e o forță colosală ce poate fi realmente integrată printr-o deplină acceptare a propriei condiții și o permanentă adaptare a biologiei și chimiei corpului la frecvențele ei înalte. Conștientizăm senin că pe Pământ se scrie și se vorbește în continuu despre iubire fiindcă ea nu este experimentată, ci mai degrabă invocată. Ne amintim de zilele în care afirmam Eu sunt iubire, eu sunt lumină și râdem dulce și senin, acceptând bucuros că în viață există praguri și praguri de trecut.

Aflați între lumi, conștienți că arhitectul actualei structuri sociale este neiubirea pe care o îmbrățișăm deplin, începem să pășim către o nouă lume de cele mai multe ori printr-o libertate mai mare de creativitate și acțiune conferită de alchimizarea neiubirii tocmai prin acceptarea ei. Relațiile ni se redefinesc și o anumită prospețime începe să ne inunde. Un nou cer se ivește deasupra noastră și un nou Pământ pe care începem să pășim surâzător după atâta trăit în neiubire.
….
Programul emoțional abisal pe care îl numesc neiubire l-am conștientizat deplin pe Rarău pe 30 octombrie. El face ravagii la nivel relațional și este forța care planează deasupra a celor mai multe familii la nivel planetar. Ea dictează mersul lumii, afacerile, educația și în mare parte ceea ce numim creativitate. Ironic sau în logica firescului, am reușit să-l observ și să lucrez la el exact pe unul din cei doi munții ai țării ce au mare legătură cu spațiul inimii. Ca să poți face așa ceva este musai să intri în lumea de jos ceea nu e deloc ușor. Pentru mine este mereu înfiorător, mai ales că am trecut de multă vreme de anumite lecții, însă când e vorba de alchimii la nivel transpersonal mereu mă avântez.

Dincolo de asta, personal am înțeles cu mult timp în urmă că toți suntem o apă și-un pământ. Suntem o singură ființă, indivizibilă și toate relele și bunele ne caracterizează pe toți. Suntem deopotrivă îngeri și demoni, întuneric și lumină și cumva ar fi vremea să transcendem această problematică a aspirației de a fi de-o parte sau de alta. Abia de aici începe viața și profunzimea.
Ce contează cu adevărat este să vedem realitatea așa cum e, mai ales dacă vrem să ancorăm pe Pământ armonie, frumusețe, prosperitate la nivel social.

Ce nu prea se știe în comunitatea spirituală este că de muuuulți ani de zile anumite ființe lucrează asiduu cu abisurile și liniile istorice teribil de încărcate de neguri și mâl existențial pentru a face curățenia necesară manifestării Noului Pământ. E o muncă halucinant de grea făcută deseori până la epuizare și cu anumite costuri la nivel relațional și nu numai. E minunat că acești oameni sunt mereu avântați și aproape de noi și că sunt mereu animați de dăruire, chiar dacă uneori trec prin chinuri și tenebre pentru a dezlega ce e de dezlegat.

Cum putem să lucrăm cu neiubirea?
1.Ei în primul rând acceptând că ea este motorul lumii în care trăim, că am fost hrăniți cu neiubire și dându-ne voie să o simțim în corpul nostru, în acțiunile noastre, în relațiile noastre. Sinceritatea și ferma intenție ne ajută mai mult ca orice.
Pur și simplu din momentul în care devenim conștienți de ea, neiubirea începe să dea semne în trupul și ființa noastră și o lungă călătorie începe întru alchimizarea ei.

2. Iubindu-ne desăvârșit părinții chiar dacă ei nu mai sunt în viață. Cu cât emitem mai multă iubire spre ei, cu atât o cantitate de neiubire ce a venit prin intermediul lor este eliminată.

3. Iubindu-ne la superlativ copiii și emanând mereu spre ei iubire. Asta poate deveni una din cele mai simple și desăvârșite practici spirituale. Iubire și iar iubire.
În mod ferice oamenii ce au devenit părinți devin mult mai conștienți de neiubirea cu care au fost hrăniți când erau copii. În mod tainic când în viața noastră apare un copil pe lume, toate programele limitative în care am fost crescuți ies la iveală. Și asta este o imens de mare șansă oferită de viață pentru a elibera neiubirea din propriile trupuri și existențe.

4. Având încredere în viață, simțindu-ne sprijiniți de susținerea planetei Pământ și autorizând eterna ei iubire față de noi și scâldându-ne din ce în ce mai mult în razele de Soare, autorizând în treptat ca harul lui să se sădească în ființa noastră.
Cu cât ne afirmăm mai mult încrederea în viață prin banala și magica afirmație Daaaa Viață, cu atât ne devirusăm mai mult de neiubire. Cu cât autorizăm mai mult Pământul și Soarele ca agenți ai forței vitale universale să ne sprijine cu atât o să fim mai învăluiți de adevărata iubire și sprijiniți în a o integra până când o să învățăm la modul real să canalizăm forța și charisma vieții prin trupurile noastre.

Atitudinea magică în drumul întregirii noastre este de a recunoaște dimeniunile închisorii în care suntem țintuiți fără să știm de programele subconștientului și deopotrivă de a avea un mare respect față de aceste programe pe care tot noi oamenii le-am creat. Asumarea și acceptarea lor fac parte din propria pacificare și din pasul hotărâtor pentru a păși real pe drumul ctitoririi erei de aur a iubirii și armoniei.
Pe lume nu e nimic de judecat, ci totul de îmbrățișat așa cum este. Din această atitudine izvorăsc nuferii existenței comune și tot astfel justiția vieții începe a se împlini pe Pământ.
Îmbrățișând neiubirea ea devine treptat iubire prin alegerea, stăruința și maturitatea noastră.

La final, așa cum m-am obișnuit în ultima vreme raportându-mă la alchimizarea unor programe limitative și la deschiderea și închiderea unor ceremonii, împărtășesc cu voi o invocație- incantație cu puternice proprietăți alchimice atât timp cât ea este rostită cu dăruire și cu încredere.

Hai neiubire devin-o însorire,
arată-ți fața să te sărute viața
și pe creștet cunună
să ți se pună
florile surorile
ce ne parfumează și ne-înseninează
existențele.
O lume apune, alta răsare
Și nu mai e timp de întristare.
Hai neiubire să te țin de mînă
și împreună
să ne scăldăm în soare.

PS. Pentru a vă face o idee mai amplă despre ce presupune a adâncire în dimensiunile abisale ale programelor emoționale vă invit să parcurgeți programul holistic Purificarea emoțională – marele pas spre libertate.

Ps. Poza ilustrează minunatul film Black Swan a lui Darren Aronofsky

Dacă ți-a plăcut acest articol și vrei să ai acces la mai multă informații asemănătoare sau cu tematică înrudită, te invit să sprijini printr-o donație realizarea centrului multimedia Imago Mundi menit să participe activ la conturarea unei civilizații definite de armonie, comuniune, creativitate, prosperitate și respect față de toate formele de viață ale planetei Pământ.

Pentru donații te rog să mă contactezi la petrea.ciortan@gmail.com

About the author

Petrea Ciortan

Leave a Comment